madalina-portugalia

Mi-a placut lebada neagra de pe un lac dintr-un parc, care cum m-a vazut cum
s-a apropiat gratios de mine cantand. Am botezat-o “Trompetica”. Ea facea ordine
pe lac, alunga si ratele afara din apa daca ii stateau in cale.

 

 

Mi-a mai placut un magazin de fructe pentru felul in care era decorat:

 

Mi-au placut cladirile faiantate.

 

M-a amuzat coafura shik a acestui om care citea impasibil un ziar, fara sa observe
nimic in jurul lui:

 

Mai sunt multe alte lucruri care mi-au placut, le-am scris si in celelalte insemnari.

Dupa ce ne revenim dupa intalnirea cu tinerii, megem pe drumul indicat de ei
si dupa un urcus nu prea greu gasim o intrare in Jardim Botanico. Frumoasa gradina,
dar din pacate seceta si-a lasat urmele si aici. Erau o gramada de palmieri cu
frunzele uscate, iar aproape toate raulete si laculetele indicate pe harta erau
secate. E foarte grava seceta care a afectat atat Portugalia, cat si sudul Spaniei
mai ales. Sa treci atatea poduri peste santuri prin care a curs odata apa nu te
poate face prea optimist.

Revenind, mama a fost un pic dezamagita pentru ca nu a vazut flori, asa cum se
astepta. Probabil ca din cauza asta a vrut sa vina la gradina ca sa vada flori
pentru care ii plac foarte mult. Destul de subtire, chit ca erau acolo multe specii
exotice interesante aduse de pe toate continentele si pe care nu le poti vedea
in alta parte.

 

Iesim din gradina spre piata Principe Real pe care o vizitam de asemeni. De aici
mergem sa luam tramvaiul 28 care are traseu pe langa cele mai interesante monumente. Suiti
in tramvai, privim pe fereastra locuri pe care le-am mai vazut si locuri pe care
nu. Coboram in cartieul Graça, la capat. Am mers de la est la vest. Obiectivele
turistice sunt departe de a se termina. Vizitam panteonul national si apoi manastirea
Sao Vicente de Fora. Sf. Vicente e patronul Lisabonei. Manastirea merita vizitata,
contine multe camere – camera mormintelor de regi, printre care si Pedro IV, camera
mormintelor de episcopi, sacristia, iar un etaj intreg e dedicat fabulelor lui
La Fontaine care sunt inscriptionate pe cate un panou de faiante in culorile albastru
si alb. Langa desenul care reprezinta fabula, exista si descrierea pe scurt a
fabulei, ca sa intelegem mai bine ce va sa zica.

 

 

Nu numai desenele fabulelor sunt reprezentate in faiante, dar toti peretii atat
interiori, cat si ai celor doua patio-uri sunt decorati cu faiante.

 

De exemplu, patio-urile vazute din turnul manastirii:

 

Dupa aceasta vizita, se face deja ora 4, asa ca ne grabim sa ajungem la un miradour,
unde si mancam. Apoi, o luam la picior prin deosebitul cartier Alfama, spre partea
de jos a orasului.

 

 

Ajungem in dreptul pietei Do Comercio, dar nu intram in ea. Cu ghidul Michelin
ne descurcam foarte bine. Intram pe Rua Augusta, o frumoasa strada de promenada
din cartierul Baixa. Intr-un capat al ei se afla arcul de triumf, iar in alt capat
piata Rossio. Directia noastra e bineinteles piata Rossio.

 

Strada Augusta e superba si interesanta si ea in felul ei. E o strada exclusiv
pietonala, cu vanzatori de tablouri pe margine si terase pe cealalta margine,
cu flori si inghetata. Se afla intr-un sistem ortogonal de strazi cu nume ca:
strada Cizmarilor (Rua dos Sapateiros), strada Aurului (Rua do Ouro), strada Argintului
(Rua da Prata), numite dupa ocupatiile pe care le aveau altadata meseriasii de
acolo.

 

Lisabona e frumoasa in diversitate. Sunt o gramada de locuri in care te poti
plimba. O compar cu Barcelona: In Barcelona te poti plimba pe Rambla de la un
capat la altul si inapoi, prin cartierul gotic care e mic, pe langa port si cam
atat. Nu includ aici cele doua parcuri Güell si Montjuic. In rest sunt o gramada
de masini si motociclete. Lisabona, insa, datorita numeroaselor tramvaie care
merg incet, da aerul unui oras in care ritmul vietii nu bate atat de rapid. Cartierele
istorice ocupa mult mai mult spatiu si iti pot oferi la orice pas surprize.

 

Am realizat excursia noastra in Lisabona prin zonele turistice si cele mai interesante.
Lisabona e un oras imens care are o parte moderna, cu blocuri si ziduri fara faiante…

Ultima zi in Lisabona. Avionul e la 20.25, deci avem destul timp de petrecut.

 

Incepem pe Avenida Liberdade pe care ne-am intors acasa cu o seara inainte. Mama
vrea la Gradina Botanica. Nu nimerim chiar din prima, ajungem intai pe la un colegiu
economic langa care multi tineri absolventi se delectau cu bere la un bar. Erau
cam beti, dar foarte simpatici. Au inconjurat-o pe mama care era cu harta in mana
si au intrebat-o ce cauta. Ne-au intrebat de unde suntem, si cand au auzit de
Romania, unul a zis: “A! Ceausescu, mal!” Si pe tonul lui de om vesel tot repeta
strigand: “Ceausescu – mal, mal!” Si toti urlau in gura mare: “Romania, Bucarest!!!”,
parca erau pe stadion.

Un baiat a insistat sa ne faca poza si altul m-a luat in brate pentru poza. Momentul
a fost foarte amuzant, si acum rad cand imi amintesc de cat de entuziasmati erau
pustii aceia de tot ce se intampla in jurul lor.

 

Negrii din Portugalia se deosebesc mult de negrii din Franta, de exemplu. In
Franta imi era frica de ei, pentru ca aveau priviri rele, salbatice unii, care
parca te sondau sa vada ce poate fi de furat. De obicei nu lucreaza si traiesc
pe seama ajutoarelor sociale. Noaptea nu trebuie sa mergi pe unde nu trebuie sau
cu metroul pe anumite linii dupa ora 10 din cauza lor. Mi-a fost teama sa fotografiez
macar unul ca sa nu patesc ceva. Francezii nu ii plac, iar acest complex al neacceptarii
se gaseste intiparit in comportamentul si privirea negrilor din Franta.

 

In Portugalia insa, situatia e foarte diferita. Negrii sunt niste simpatici,
haiosi, blanzi, cu feţe luminoase si zambitoare. Seamana cu negrii din serialul
“Sclava Isaura”. Exista o deplina comuniune intre albi si negrii. Prieteniile
se leaga indiferent de culoarea pielii. De exemplu, acesti doi tineri absolventi
facultate economica mi-au pozat fericiti:

 

Negrii sunt insa cu stare, au serviciu si sunt bine imbracati. Sunt frumosi si
bine facuti. Am fotografiat un gardian negru cu arma la piept si mi-a zambit frumos.
Era inalt si arata super. Negrii din Portugalia par oameni de incredere.

 

Aici e gardianul pe care l-am fotografiat:

Inca o zi completa in Lisabona.

 

Trecem din nou prin Praça Rossio. De aici se poate vedea o statuie inalta a lui
Pedro IV, primul imparat la Braziliei. La picioarele lui se afla 4 simboluri reprezentate
prin femei: Justitia, Intelepciunea, Taria si Moderatia, caracteristici atribuite
lui Dom Pedro.

Tot acolo se afla si teatrul national Dona Maria II.

 

Aici sunt eu in fata unei fantani: In spate se zareste Dom Pedro si teatrul national.

 

 

Ne-am indreptat apoi pe Rua Aurea care era plina de magazine cu argintarii. Pe dreapta era elevadorul (adica ascensorul bineinteles) Santa Justa in care se putea urca.

Am mai mai mers din nou la Praça dos Restauradores, cu obeliscul care comemoreaza dobandirea independentei Portugaliei de Spania in anul 1640.   Tot aici se mai afla teatrul Eden cu o vitrina de palmieri aflata la etaj si palatul Foz.

 

Apoi am urcat spre Bairro Alto (cartierul de sus, sau cel din partea inalta)
unde am mers pe strazile inguste si in panta, pline de sine de tramvaie si de
tramvaie bineinteles.

 

 

Urmatorul punct a fost biserica Do Carmo, care e de fapt un muzeu arheologic, pentru ca acoperisul bisericii a cazut in urma devastatorului cutremur de la jumatatea sec. XVIII. Erau interesante ruinele gotice ale acestei biserici terminata in 1423 si care era cea mai mare biserica din Lisabona pe atunci.

 

Am trecut si prin subcartierul Santa Catalina al cartierului Alto si am privit
Lisabona de sus de unul dn multele “miradour”-uri ale orasului adica zone cu bancute
aflate in puncte inalte din care se pot admira panorame ale orasului. Asta e un
farmec al Lisabonei – faptul ca o poti vedea din multe locuri de sus. 

Apoi ne-am indreptat catre palatul Sao Bento – Assembleia da Republica, adica
parlamentul portughez. Acest palat are origine in prima manastire benedictina
construita in Lisabona in anul 1598 si a devenit parlament in anul 1820 cu ocazia
Revolutiei Liberale care a inchis multe ordine religioase. Doua santinele patrulau
cu seriozitate in stanga si in dreapta, asudand probabil in uniformele lor groase
pe caldura insuportabila.

 

Apoi am mers in Jardim da Estrela, iar de acolo pe strada Ferreira Borges am
ajuns la zona Amoreiras, un cartier cu zgarie nori si cladiri interesante. Am
intrat in imensul complexul comercial Amoreiras. Acolo, ca si in alte locuri se
vindea vin verde. Nu stiu inca ce e aia vin verde. Mai era bineinteles vin de
Porto care costa 60 de euro si ceva sticla din 1980 si 40 de euro si ceva sticla
din 1981.

 

De la Amoreiras ne-am dus in parcul Eduardo VII unde ne-am odihnit si am mancat.

 

Din cauza ca am plecat din punctul cel mai vestic al unui fus orar si am ajuns
in punctul cel mai estic al unui fus orar aflat la 1 ora diferenta in minus, dar
apropiat geografic, ni s-a parut ca se intuneca foarte repede. Acum era soare
si cald, iar la 7.30 deja se insera si se facea frig.

 

Asa ca la piata Marques de Pombal am ajuns aproape pe noapte si poza cu statuia
acestuia nu prea mi-a iesit. Acest om a fost cel care a reconstruit Lisabona dupa
cutremurul din 1755.

 

O plimbare pe timp de noapte pe Avenida Liberdade a fost exact ceea ce ne trebuia pentru
drumul spre casa. Aceasta frumoasa strada este pavata pe trotuare cu mozaicuri
alb-negru cu tot felul de modele si de inscriptii.

 

 

Aceasta strada ne-a condus inapoi la piata Rossio prin piata Restauradores.

A fost inca o zi plina si meritam sa facem nani devreme (bineinteles pe sunet
de Oci ciornie)

Portughezii mi s-au parut mult mai simpatici si calzi decat spaniolii. Portughezul
vorbeste mai incet si nu e asa de mandru ca spaniolul care se aude de la 1 kilometru.
Oamenii pe strada erau imbracati un pic mai modest decat in Spania. Dar si cersetori
erau multi. Am vazut femei de peste 60 de ani cu broboade in cap, ca niste mamai
de treaba de la noi. In Spania, cel putin in Catalunya, dar si in alte parti,
femeile batrane sunt “cucoane”.

 

Portugheza imi aduce cu catalana in multe chestii (de exemplu “Bon Dia!”, “vermelha”
pentru rosu, folosirea lui ç, anumite terminatii la adjective). Cand am multumit
unui vanzator, mi-a raspuns ceva in genul: “Da res!” (scriere fonetica), adica
exact ca in catalana. Numeralele sunt aproape ca in catalana, doar pronuntate
atfel. 8 e ceva in gen “vuit” si nu “ocho” ca in spaniola. Daca te obisnuiesti
un pic, poti sa intelegi ce iti spune cineva la piata.

 

La magazinele din Spania, vanzatoarele te intreaba: “Que más?”, in Portugalia:
“Que mais?”, pronuntat “Que maish?”.Ma distreaza felul lor de a vorbi. Baiatul
de la castelul Sao Jorge ne dadea explicatii in spaniola cu puternic accent portughez
- de exemplu tenemush pentru tenemos, ejpeju pentru espejo, ca parintii mei au crezut ca vorbeste in portugheza. Punea o gramada de sunete
ca “j” si “sh”, sunete pe care spaniolul nici nu le are in limba si nici nu le
poate pronunta! In schimb catalanul le are. Ma mir de mine cum l-am inteles, poate
din cauza ca vorbea rar.

 

Apoi daca stii spaniola si vrei sa stii ce inseamna un cuvant portughez, poti
sa procedezi si asa: schimbi pe “r” in “l” si pe “m” in “n” si ajungi la un cuvant
mult mai asemanator cu cel in spaniola. Exemplu: igreja(p) = iglesia (sp), praça(p)
= plaza(sp), uma(p) = una(sp) si mai sunt multe.

 

 

Adormim seara in cantec de acordeon pe diferite ritmuri internationale foarte
cunoscute. Ne trezim dimineata in miros puternic de detergent folosit la spalarea
strazii care e de obicei plina de mese si restaurante. In plimbarea din seara
precedenta ospatari stateau in picioare in dreptul terasei unde serveau si ne
invitau sa luam loc la masa deschizand spre noi meniul. Era unul foarte haios
care atragea trecatorii: “Alo! Alo!” Erau amuzanti cum incercau sa vaneze clientii.

 

Dupa ce luam micul dejun, purcedem la drum prin oras. Din piata Figueira luam
tramvaiul 12 care urca la deal si ajungem in cartierul Alfama, care e superb,
cu vedere la raul Tejo care pare o mare, cu strazi inguste care urca si coboara,
cu scari, cu vecine care vorbesc de la o fereastra la alta, exact ca in filme.

 

 

Era acolo un loc inalt foarte insorit, inconjurat de cladiri albe si de la care
se vedea apa stralucitoare a raului Tejo, de fapt estuarul in care raul se varsa
in oceanul Atlantic.

 

 

Chiar daca scopul nostru era castelul Sao Jorge, coboram un pic la rau. Am trecut
pe langa o mezquita si apoi am ajuns la niste baruri unde se stransesera multi
tineri care se distrau. Era o zi de sambata. Dupa ce ne mai plimbam pe stradutele
alea cu urcusuri si coborasul, trecem pe langa catedrala si apoi gasim si castelul.
Nu erau indicatoare deloc, doar intr-un singur loc am vazut o sageata pictata pe
un zid, iar langa ea era pictat in mai multe limbi “castelul Sao Jorge”. Asa ne-am
dat seama ca mergeam in sensul invers al sagetii, deci ca trebuia sa ne intoarcem.

 

La castel, ne-am plimbat intai prin gradinile din imprejur.

Castelul Sao Jorge avea multe scari si traverse. Era destul de intreg, si ce
ne-a impresionat a fost camera obscura si turnul lui Ulysse (cel mai inalt din
Lisabona) de unde se vedea panorama intragului oras. De altfel, panorame ale orasului
se pot vedea din multe puncte ale Lisabona (miradour).

 

In camera obscura se organizau sesiuni de 15 minute cu vizita ghidata a Lisabonei. Era un sistem de lentile si oglinzi care proiectau imaginea panoramica a Lisabonei printr-un tunel vertical din tavan care se aflau sub turnul lui Ulysse. Erau niste manere care puteau schimba unghiul si distanta si puteai sa vezi pe o disc concav imaginea orasului in miscare.

 

La castel, ca si in alte parti, pe langa vederile si alte mizilicuri pentru turisti
se vindeau si bucati de faianta pictate. Arta pictarii faiantelor este foarte
veche in Portugalia. De altfel foarte multe case sunt decorate cu faianta pe peretii
exteriori.

 

Carcotasii in vizita lor la Lisabona au comentat prezenta faiantelor pe peretii caselor cam in felul urmator: “Dupa ce portughezii ies beti de la carciumi, se duc probabil la un perete sa faca pipi pe el, ca nici ei nu mai stiu daca au ajuns la baie sau nu”   In stanga se afla o bucata de faianta.   Traditionale sunt faiantele pictate in albastru care pot reprezenta cam orice - scene religioase sau de lupta. De altfel pentru faiante, ei folosesc cuvantul “azulejos”, azul insemnand albastru.

 

 

 

Am coborat apoi in Praça do Comercio. Praça do Comercio e o piata patrata superba
prin care trec tramvaie si autobuze galbene si alte culori, si cu cladiri galbene
pe toate laturile. Mai are un arc de triumf (decorat cu statui a lui Vasco da
Gama si Marques do Pombal) din care incepe Rua Augusta din cartierul Baixa (adica
cel de jos) si o statuie impunatoare a regelui José I, care a domnit in Portugalia
in timpul cutremurului din 1755.

 

 

De la Praça do Comercio am luat tramvaiul E15 catre Belém, adica spre stanga
imaginii de mai sus. Am mers o gramada de statii in tramvaiul foarte scurt care
hurducanea si nu avea aer conditionat, in schimb dispunea de ferestre care se
deschideau complet in sus, iar la viteza mica nici nu se facea curent.

 

Am ajuns la celebrul turnul Belém si ne-am catarat in el, pozand tot ce se putea.   Il scaldau apele raului Tejo care faceau valuri precum marea. Nu am gustat apa sa vad daca e dulce sau sarata. Dar daca ar fi fost dulce, era interesant sa fie valuri de mare, dar cu apa dulce.    Poza e facuta cam impotriva soarelui, dar nu am avut ce face.   Turnul este decorat cu elemente manueline.

 

Apoi ne-am dus la o terasa si am mancat si am baut ca eram storsi de caldura
si oboseala. Dupa care ne-am indreptat catre manastirea dos Jeronimos din apropiere
de care e lipit muzeul de marina. Usa de intrare era deshisa, dar pana am ajuns
la ea, s-a facut 18.03 si s-a inchis. Ar fi fost interesant de vizitat.

Am intrat in schimb in interiorul manastirii, construita in stilul manuelin,
stil exclusiv portughez care combina elemente gotice, renascentiste, naturaliste
si regale. Regele Manuel I a inceput constructia acesteia pe malul raului Tejo.
Din cauza aceasta, manastirea a rezistat cutremurului din 1755.

 

Ce am observat eu la manastirile si bisericile pe care le-am vizitat e ca putine
au nise laterale cu altare de sfinti si daca au, au doar cateva. Pe peretii laterali
se afla delimitat locurile pentru sfintii respectivi, dar nu prea exista intranduri
cu gardulete asa cum am vazut in Spania si Franta. Apropierea de sfantul respectiv
e mai mare in felul acesta. Un lucru bizar am observat intr-o biserica: Era acolo
un altar al Fecioarei Maria cu pruncul aflat in intuneric aproape total si la
distanta destul de mare de ochii privitorului. In fata era asezata o cutie in
care erai rugat sa introduci o moneda pentru a lumina altarul! Probabil ca cu
cat mai mare era valoarea monedei, cu atata lumina mai mult timp… Ce afacere
intr-o biserica, nu? Am mai vazut pana acum chestia cu monezile, dar ca sa aprinzi
o lumanare sau mai multe (de fapt sa aprinzi beculetul care simuleaza flacara
unei lumanari)… Foarte interesant, dar mercantilismul asta nu imi place.

 

Muzeul de marina:

Manastirea dos Jeronimos, pe o latura:

 

Am mers si pe o strada pe langa Belém unde am vazut o mare ingramadeala de oameni.
Ce o fi? Ne-am apropiat si am vazut ca era o coada mare de oameni la tartele de
Belém. Povestea spune ca la origine aceste tarte delicioase cu crema de vanilie
au fost facute de catre un patiser care lucrase la manastirea Dos Jeronimos si
care, la revolutia din 1820 a trebuit sa plece din manastire. Atunci a s-a angajat
intr-o fabrica de tarte si a realizat aceste tarte, secretul realizaii acestora
ramanand pana si astazi. Acum, fabrica realizeaza in fiecare zi 14.000 de tarte!
Se mai pot manca aceste tarte si in alte locuri, dar ca la Belém cica nu. Deci
de asta se calcau oamenii pe picioare acolo.

Eu m-am multumit doar sa le fac o poza:

 

Asta e o imitatie de tarta Belém:

 

Si pentru ca ne aflam destul de departe de centrul orasului, ne-am gandit noi
sa nu luam tramvaiul inapoi, ci sa luam trenul invers, spre un orasel la oceanul
Atlantic. Asa ca ne-am dus la Cascais. In jumatate de ora am ajuns acolo. Cascais
e foarte frumos, dar noi nu am stat decat sa vizitam o plaja mica cu apa lina
si cu multe barci si vapoare in departare.

 

Am luat trenul inapoi catre statia Cais do Sodre (punctul final), iar de acolo
ne-am luat picioarele la spinare catre casa noastra. Se facuse deja intuneric.

 

Straduta cea zgomotoasa ne-a primit cu acelasi miros de peste prajit care e in
permanenta acolo, chiar si cand nu sunt clienti. Scamatorii, cantaretii si vanzatorii
de tablouri erau tot acolo. Ne-am facut ca nu ne uitam la ospatarii care ne imbiau
catre mesele lor, si ne-am dus direct sus in camera la noi. Nu mai stiu ce am
mancat in seara aia, dar eram franti.

Pentru ca am fost intrebata, o sa scriu cateva detalii despre gara Rossio din
insemnarea anterioara:

 

Este realizata in stilul neo-manuelin si a fost proiectata de catre arhitectul
José Luis Monteiro. Este situata intre piata Rossio si piata Restauradores. O
curiozitate a acestei statii este ca peroanele se afla la 30 de metri deasupra
intrarii principale. Este construita in 1886/1887 si a fost recent renovata.

Locuiesc in Tarragona, Spania (doar temporar, ca studenta). Beneficiez din fericire
de o camera dubla mare cu mult spatiu.

Asa ca i-am invitat pe parintii mei sa-si petreaca cateva zile la mine si sa
mergem si la Lisabona. Zis si facut. Cumparasem anterior la oferta bilete la Lisabona
prin firma Vueling. Au costat 157 euro cu toate taxele 3 bilete dus-intors!

 

Asadar, pe 24 septembrie ne imbarcam la aeroportul Barcelona intr-un Airbus,
dupa o ora de intarziere ca intrase o pasare intr-un motor. Fara alte probleme,
in 2 ore ajungem la aeroportul din Lisabona, admiram automatul de buchete de flori
si multitudinea de negrii haiosi care coborasera din avionul de la Johanessburg,
Africa de Sud.

Ne luam bagajul pe banda rulanta, ne uitam la reclamele portugheze de pe pereti,
apoi ne interesam cu ce se ajunge in oras la piata Rossio in apropierea careia
avem cazare.

Foarte simplu – ni se spune – e un autobuz 45 care duce in centru. Ne suim deci
in 45, platim 1.20 euro de fiecare (pret de bilet de oras, la sofer). Era deja
20.30 cand ne-am coborat din autobuz la luminata piata Rossio sau piata lui Pedro
IV.

In 5 minute dibuim si hotelul nostru asezat pe strada cu nume lung: Rua das Portas
de Santo Antão. De altfel vom oberva ca multe strazi au nume foarte lungi, iar
ca strazile sunt de multe tipuri: Rua, Avenida, Calçada, Calçadinha, Escada (adica
strada in scara), Escadinhas, Travessa, Largo, Alameda. Pietele pot fi: Praça,
Praceta, Pátio…

Ideea e ca numele strazilor mi se pare foarte dificil de retinut.

 

Dupa ce ne-am cazat am iesit pe afara in recunoastere. Am vizitat piata Rossio,
piata Figueira, piata Restauradores si stradutele de pe langa ele. Ne-am minunat
de frumoasa cladire a garii Rossio: